Interviu

Există oameni care aleg drumul sigur, liniștit, dar lipsit de pasiune. Și mai sunt oameni ca Carolina Prepeliță, care își ascultă inima chiar și atunci când drumul devine anevoios. A renunțat la medicină, la o carieră „sigură”, pentru o chemare interioară mult mai puternică – muzica. Iar ceea ce oferă publicului nu este doar voce, ci suflet pur.

Într-un interviu emoționant la „Fii cu Zina Bivol”, Carolina Prepeliță a vorbit sincer despre lumina și umbrele carierei sale. Deși este mai puțin prezentă la unele posturi de televiziune, artista nu a dispărut niciodată din inimile celor care o ascultă. Cântă în continuare, cu dragoste și bucurie, la concerte, ceremonii și evenimente care îi umplu calendarul și sufletul.

„Nu vorbim politică atunci când cântăm. Eu urc pe scenă pentru că iubesc muzica și pentru că e meseria mea de suflet”, spune Carolina, fără urmă de regret. Pentru ea, viața de artist nu înseamnă doar rochii frumoase și aplauze – înseamnă puterea de a zâmbi chiar și atunci când sufletul plânge. Unul dintre cele mai grele momente din viața ei a fost pierderea bunicii – femeia care i-a fost mamă, prietenă și sprijin. Cu durerea în suflet, dar cu respect pentru public, Carolina a urcat pe scenă a doua zi după ce bunica a plecat dintre cei vii. A cântat cu lacrimi în inimă și zâmbet pe buze, pentru că „artistul trebuie să fie puternic”. În spatele zâmbetului cald și al ochilor sinceri, se ascunde o poveste despre dragoste, pierdere, valori și credință. Carolina vorbește cu duioșie despre părinți, bunici și propriii copii, despre lecțiile de viață și despre cum norocul nu vine întâmplător, ci se cheamă prin bunătate, prin muncă și prin inimă deschisă.

„Muzica mi-a fost și alinare, și rugăciune. Iar familia – temelia mea.”

Carolina Prepeliță rămâne un exemplu de artist adevărat – unul care nu a uitat să fie om, să iubească, să simtă și să inspire. Chiar dacă nu apare zilnic la televizor, rămâne în lumină prin sinceritate, talent și sufletul ei mare, pe care îl dăruiește cu fiecare cântec. „Bunelul care mi-a fost sprijin și inspirație”: Povestea unei iubiri necondiționate care nu moare niciodată. Pentru artista Carolina Prepeliță, cele mai importante momente din viață nu au fost doar pe scenă, ci în inima satului Clocușna, acolo unde sufletul i-a învățat sensul recunoștinței, iubirii și rădăcinilor.

„Cele mai frumoase clipe le-am trăit alături de bunelul meu. El era sprijinul meu, tovarășul de joia la filme indiene, umbra blândă care mă aștepta la poartă, fără să mă judece, fără să spună vreodată ‘nu e bine ce faci’. Avea acea înțelepciune tăcută care nu striga, dar care mângâia”, povestește artista cu ochii în lacrimi. Carolina își amintește cu emoție de serile de vară, când mergea pe ulițele satului, când aștepta cu nerăbdare să fugă la bunei și când timpul părea să curgă altfel. „Mergeam prin sat și inspiram viață, oameni simpli, gospodari, curți curate și case mândre. Eu sunt fata de la țară și asta m-a inspirat mereu”, mărturisește ea cu o sinceritate care ajunge direct în inimă. Cea mai dureroasă amintire o poartă însă în tăcerea unei despărțiri. Bunelul ei a plecat din această lume chiar în ziua în care ea a ieșit din maternitate, ținându-și pentru prima dată copilul în brațe. „A fost sfâșietor. Nu am reușit să ajung la înmormântare. Eram cu bebelușul în brațe, ploua, era frig și mama mi-a zis: Te rog, păstrează-l în suflet așa cum a fost. Lasă-l să plece cu chipul pe care l-ai iubit.”

Deși nu a fost prezentă la despărțirea fizică, Carolina simte că bunelul o veghează din cer. „El știa cât de mult îl iubesc. Îi simt energia în fiecare clipă grea, când ridic ochii spre cer și cer ajutor. Și știu că e acolo…”

 

„Am ales sufletul, nu diploma” – Povestea unei artiste care a învățat să meargă mai departe chiar și atunci când ușile i-au fost închise

Sunt artiști care strălucesc pe scenă și își ascund rănile sub machiaj și lumină. Așa este și ea. Cu o sinceritate dezarmantă, artista a vorbit despre sacrificii, renunțări și regăsiri. În spatele zâmbetului cald și a aplauzelor, se ascunde o poveste de mamă devotată, fiică ascultătoare și femeie care și-a învins propriile îndoieli. „N-am fost peste tot unde mi-aș fi dorit. Trei ani am stat acasă cu primul copil, alți trei cu al doilea. Am vrut să fiu acolo, să văd primul cuvânt, primul pas. N-am putut merge la concursuri, n-am avut cum să cresc în ritmul altora. Dar mi-am urmat sufletul. Și asta contează cel mai mult.”

Deși a urmat medicina timp de nouă ani pentru a-și face părinții mândri, a știut că locul inimii sale era altundeva. „Le-am dat diploma părinților și le-am spus: acum fac ce simte sufletul meu. De câte ori am încercat să fug de muzică, tot acolo m-am întors. E ca un drog frumos, nu poți fără el.” Drumul în artă nu i-a fost ușor. I s-au închis uși, i s-a spus că e prea frumoasă pentru a fi luată în serios, dar nu a renunțat. „Am venit acasă, am plâns, dar a doua zi m-am ridicat. Am fost învățată că dacă o ușă nu se deschide, o împingi cu ambele mâini. Frumusețea? Poate a fost un dar, dar niciodată n-am folosit-o ca pe un atu. Mereu am mizat pe frumusețea sufletului.”

Cea mai dură lecție a venit odată cu pierderea tatălui – stâlpul familiei și omul care i-a dat mereu curaj. Atunci a devenit „bărbatul din casă”, sprijin pentru mama ei, pentru sora mai mică, pentru copiii și nepoțica ei. „M-a călit. M-a făcut puternică.” Astăzi, artista trăiește cu recunoștință, înconjurată de oameni care o iubesc pentru ceea ce este, nu doar pentru ceea ce face. „Am învățat să mă protejez de oamenii falși. Să tai fără scandal, doar cu pace. Am rămas doar cu cei pe care îi simt sinceri, calzi, cu care pot respira liber.”

Pe scenă sau acasă, e aceeași femeie cu suflet mare. Gătește cu dragoste, se dăruiește familiei, și nu uită niciodată de femeia din ea – cea care merită răsfăț, un masaj, o plimbare pe jos, un moment cu sine. „O femeie trebuie să se iubească. Pentru că atunci când te iubești, poți dărui și mai mult.”

„Să fii sincer și sufletist – cea mai grea și cea mai frumoasă alegere”

Nu o deranjează criticile legate de ea, dar devine „foarte rea”, așa cum recunoaște cu sinceritate, atunci când îi sunt atinși cei dragi. “Pe mine mă pot ataca, dar nu atingeți familia mea. Când mi l-au pomenit pe bunelul meu într-un mod răutăcios, m-a durut teribil. A fost una din cele mai grele lecții despre cât de crudă poate fi presa uneori.” Despre ce s-a scris în mass-media, recunoaște că nu a fost mereu complet. I-ar fi plăcut, poate, să se spună și despre lucrurile esențiale, despre sensibilitatea și profunzimea sa. Dar nu cere laude: “Nu-mi place să fiu prea lăudată, dar atunci când se vorbește frumos despre mine… mă motivează. Îmi dă putere.”

Au existat, totuși, și titluri care i-au adus alinare și bucurie – cele în care i-a fost apreciată vocea unică: „Privighetoarea cu un timbru vocal irepetabil.” Aceste cuvinte au rămas vii în inima ei și au fost ca un balsam pentru suflet. În fața dezinformării, artista spune că a învățat să fie atentă și să nu ia totul ca fiind adevăr absolut. A fost chiar victima unor tentative de fraudă online, când cineva i-a cerut bani de pe un cont fals al unei colege. “Mi-am dat seama repede, dar am fost aproape să cad în capcană. Trăim vremuri în care trebuie să fim cu toții foarte vigilenți.”

Când vine vorba de ce înseamnă să „fii”, răspunsul ei a fost simplu și profund: „Să fiu mai răbdătoare, mai înțeleaptă, mai puternică, să iert, să iubesc și să dăruiesc.” La final, cu lacrimi în ochi și un zâmbet cald, artista a mulțumit publicului, echipei și celor care i-au fost alături. „Poate m-am deschis prea mult… dar am fost sinceră. Și poate tocmai asta contează cel mai mult.”