Interviu

Sub lumina caldă a studioului videocastului „Fii cu Zina Bivol”, Raisa Ambros a dezgolit un suflet de artistă hăituită de timp și distanțe. Jurnalistă, pictoriță cu tablouri expuse în muzee din lumea întreagă, femeie care a schimbat patru țări ca pe niște rochii prea strâmte. Interviul, parte din noul sezon dedicat diasporei, a atins inimi.

„Bună ziua tuturor! Îmi pare bine că sunt acasă, la Chișinău, după cinci ani de absență. Vin rar, dar când vin, inima mea explodează de dor.” Vorbele Raisei Ambros curgeau ca un reportaj viu, amintind de zilele când era prima moldoveancă jurnalistă înscrisă la Ordinul Jurnaliștilor din Italia. De la reportaje despre Brexit la Londra, de la interviuri cu Sharon Stone la summit-uri europene în Bruxelles și Strasbourg, cariera ei a fost un vârtej de flash-uri și deadline-uri. „Am vorbit cu ex-prima doamnă din Costa Rica, am acoperit congrese de tehnologie și finanțe. Dar acum, cuvintele mele sunt pentru pânză.”

Povestea Raisei Ambros începe în satul Călugăr din raionul Fălești, unde era a patra copilă într-o familie cu rădăcini adânci în pământul moldovenesc. „Am crescut singură, măturică de mică. Mama muncea la țară, părinții mei aveau grijă de frați mai mari sau de cel mic, născut când eu aveam nouă ani. Eu îmi făceam lecțiile singură, visam singură.” Talentul de lider s-a arătat devreme: șefă de clasă an de an, șefă de grupă la Colegiul Pedagogic din Soroca. Eram eminentă, cu 5 pe linie. Voiam mai mult decât să fiu educatoare la grădiniță.

Dar visurile au venit cu prețuri grele. După absolvire, în Italia, unde a ajuns clandestin, a spălat podele și a îngrijit bătrâni. „Am fost badantă pentru un pilot cu cancer, la 50 de ani. Lumea credea că mă voi căsători cu el, dar eu visam jurnalism. Apoi, casieră la supermarket. ‘Străină’, ‘emigrantă’ – așa mă numeau. În 16 ani acolo, am făcut puțin. La Londra, în patru ani, am construit totul.” Pierderea locului de muncă în 2019, ca redactor-șef la o revistă de responsabilitate socială, a fost un gol sfâșietor. „Nu știam engleza perfect, concurența era ucigașă. Am lucrat orice – recepție, munci de jos – ca să supraviețuiesc. Dar atunci am început să pictez, din întâmplare. Tablourile mele, abstracte, cu straturi de ulei și texturi vii, sunt ca niște copii: le hrănesc luni întregi, le car prin aeroporturi singură.”

Interviul a devenit și mai emoționat când s-a atins subiectul familiei. „Tata s-a stins în pandemie, la o lună după ce l-am văzut ultima oară. Am venit acasă pentru cursuri de pictură, dar n-am stat mai mult. La înmormântare? Granițele închise… N-am putut.”

Viața personală? Un capitol de dureri dulci și lecții amare.

„Mă îndrăgostesc de bărbați nepotriviți. Dar la vârsta asta, standardele sunt înalte. Bărbatul meu trebuie să aducă valoare, să accepte o femeie puternică. Bărbații se tem de noi – suntem complicate, cerem mai mult. Dar cei deștepți ne aleg, că le ușurăm viața.”

O glumă amară: „Pictez bărbatul ideal până vine.”

-Singurătatea? „Doar când car gențile cu tablouri prin aeroport. Altfel, sunt înconjurată de artiști din lume – America, Japonia, Iordania. Ajut, fac networking.

Dar lecția mare? ”Nu crede promisiuni – uită-te la fapte. Oportunitățile vin o dată. Și ajutoarele vin de la oameni simpli, nu de la cei cu funcții.”

Interviul s-a încheiat cu un cadou simbolic: o spatulă de pictură, instrumentul ei de creație. „Cu asta fac mișcarea, textura. Noaptea, în zen, pictez ore întregi în picioare.” Zina Bivol, emoționată: „Acest videocast e pictat în cuvinte.” Raisa a zâmbit: „Fi înseamnă să fii tu însuți. Să înflorești unde ți s-a pus sămânța – chiar dacă ești departe de rădăcini.”

Povestea Raisei Ambros inspiră diaspora: succesul nu șterge dorul, dar îl transformă în artă. Urmăriți integral pe „Fii cu Zina Bivol” și întrebați-vă: unde înflorești tu? Pentru că, în final, „a fi” înseamnă să fii viu, să fii auzit, să fii liber – chiar și cu inima grea de absențe.